Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu

Floare albastră

Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare. Formată din 14 strofe, poezia este o poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe deal”.

Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate împlini prin dragoste. Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra posibilităţilor fericirii şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între concret şi absolut)

Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol al nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse dincolo de limitele timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este „floarea de nu-mă-uita”, din această perspectivă titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând legătura între clipă şi eternitate.

Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul trecerii de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei lui Eminescu.

Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea masculină. Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o lume  concretă în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască povestea de dragoste. Prima secvenţă cuprinde primele trei strofe reprezentând geniul surprins în contemplarea ideilor înalte. În aceste strofe este cuprinsă chemarea tinerei îndrăgostite – o altă fată de împărat care încearcă să-l aducă în lumea terestră pe un alt Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului cosmic.

A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe caracterizarea tinerei fete („...un fel de semizeitate răsărită deodată lângă el” cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie ca mărul” şi păr de aur, pentr ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie în mit.

Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII . În aceste strofe, dulce, ademenitoare şi vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră. Astfel, ea ăl invită să „coboare” într-un spaţiu de minunată frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui terestru.

În secvenţa a patra  tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece amăgirea iubirii durează doar o clipă, iar la plecarea acesteia în urmă rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în lumea amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi este trist în lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul vers al strofei devinde durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin repetiţie şi exclamaţie.

Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu modifică viaţa plină de tristeţe a fiinţei romantice.

Gestalt terapia

Pentru cei care au o profa comunista de psihologie ca si mine:))

GESTALT TERAPIA - ARTA CONTACTULUI

Friedrich Salmon Perls (mai târziu îşi va lua numele de Fritz) s-a născut în 1893, într-un cartier obscur al ghetoului evreiesc din Berlin şi a decedat în 1970 la Chicago. El este considerat părintele Gestalt-terapiei.

Perls provenea, ca multe alte genii, de la periferia societăţii şi vorbea despre asta ori de câte ori avea ocazia. Nu accepta nici un fel de politeţe sau convenţie socială şi exprima întotdeauna ceea ce simţea. Din acest motiv, treptat, a fost respins de majoritatea oamenilor din anturajul său. El devine cunoscut la 75 de ani, cu ocazia Revoluţiei din 1968, când este descoperit de un jurnalist care îl consideră un om “care trăieşte într-o absolută autenticitate şi care nu este altceva decât încarnarea profesiei sale!” Publicul este încântat de o întoarcere la umanism după invazia unei tehnologii reci. Perls începe să ţină conferinţe neconvenţionale asupra unui nou stil de viaţă, liber şi asupra unui contact direct, rapid şi profund, iar eminenţi psihologi de pe Coasta de Est a Statelor Unite parcurg mii de kilometri ca să participe la conferinţele sale. Astfel, Gestalt-terapia devine cunoscută în toată lumea, iar Fritz Perls este recunoscut ca părintele acestei metode.

Cuvântul “Gestalt” provine din germană şi înseamnă “formă” şi se scrie cu majusculă deoarece în limba germană substantivele se scriu cu majusculă.

Gestalt-terapia este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că “oamenii trebuie să-şi găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii”. Spre deosebire de psihanaliză, care este o analiză centrată pe psihism, Gestalt-terapia este o terapie care merge mai departe şi vizează, dincolo de trezirea conştiinţei, schimbări de comportament. Această terapie utilizează şi asocierea liberă de idei, pe care o extinde la comportamentele repetitive. Terapia se parctică în grup sau în relaţie terapeutică, unde, clientul repetă comportamentele învăţate care răspund unor situaţii trecute, dar care nu-şi justifică necesitatea în present: frica de orice autoritate rezultă, de exemplu, din teama de autoritatea tatălui sau a mamei. Într-un grup, fiecare participant povesteşte drama existenţei sale, de care parţial este inconştient: pasivitate, agresivitate, dependenţă, revoltă, supunere, dominare, etc. Spre deosebire de terapia în grup, în cadrul consultaţiei, clientul vorbeşte doar de problemele exterioare, nu poate aborda decât lucrurile de care este conştient. În grup şi mai ales într-o viaţă comunitară terapeutică, el repetă comportamente de care nu este conştient şi care provoacă conflictele din viaţa sa cotidiană. Acesta va putea fi astfel lămurit asupra felului său de a “vedea” lucrurile care determină abordarea unor comportamente inadecvate situaţiei prezente.

1. CICLUL GESTALT

Ciclul Gestalt este procesul urmat de o persoană pentru a găsi un răspuns satisfăcător la o nevoie de dragoste, de recunoaştere, de securitate, de a se simşi util, de libertate, etc. Acest proces este important pentru că el indică uneori o cale de urmat în travaliul terapeutic. Dacă o nevoie nu este satisfăcută, înseamnă că a întâlnit un obstacol exterior sau interior, o rezistenţă. Procesul terapeutic constă în a regăsi drumul procesului natural de satisfacere a unei nevoi.

Ciclul Gestalt este compus din şase părţi:

a)      Senzaţie, sentiment, nevoie

b)      Trezirea conştiinţei

c)      Energizare

d)      Acţiunea

e)      Contactul

f)        Retragerea

a)      Senzaţie, sentiment, nevoie

Este punctual de plecare în orice proces: a simţi înainte de a gândi. A simţi este piesa de bază a Gestalt-terapiei: ce simţi chiar acum?

b)      Trezirea conştiinţei

După ce a simţit o senzaţie în corpul său, persoana se află într-o bună poziţie pentru a deveni conştientă de nevoia sa, de suferinţa sa, de problema sa. Această trezire a conştiinţei poate apărea subit uneori, dar de cele mai multe ori ea apare ca o urmare a parcurgerii unui drum lung cu obstacole, rezistenţe şi ocolişuri. Această trezire se poate realize prin transfer care aduce problema în prezent şi constituie un avantaj important în trezirea conştiinţei şi pentru procesul terapeutic. Când persoana devine conştientă de o nevoie nesatisfăcută, ea poate crede că este suficient să o cunoască pentru ca lucrurile să se schimbe. Aici se opreşte psihanaliza. În Gestalt, a simţi este elementul de bază în stabilirea diagnosticului: trezirea conştiinţei este importantă, dar interpretarea de către terapeut este evitată, cel mult propusă şi discutată cu clientul care o acceptă sau o respinge.

c)      Energizare

Acolo unde se opreşte psihanaliza începe terapia în Gestalt: felul în care este găsit un răspuns satisfăcător la o nevoie. Odată cu conştientizarea problemei pacientul poate spune că va lua măsuri pentru îndreptarea situaţiei, dar adesea derularea se face mai greu, iar terapeutul poate propune unele soluţii pentru a-l ajuta să-şi exprime sentimentele în faţa unui scaun gol sau asupra unei perne. Scopul lui este de a mobiliza energia spre o acţiune adecvată, simbolică.

d)      Acţiunea

  

            Acţiunea în Gestalt-terapia poate fi simbolică: a vorbi cu o şeful, profesorul, o autoritate (scaunul gol din faţă); a-şi exprima furia împotriva cuiva lovind o pernă sau trântind un partener prin abordarea acestui rol într-o psihodramă în grup.

Acţiunea poate fi şi reală atunci când formatorul este considerat de client cauza unei probleme (mama, şeful, un professor, etc)

e)      Contactul

Contactul în această terapie poate fi, la rândul său, simbolic: a retrăi o traumă şi a plânge din abundenţă, a îmbrăţişa o rudă dispărută.

f)        Retragerea

Când contactul este satisfăcut intervine retragerea. Retragerea satisfăcătoare se traduce printr-un sentiment de bine şi o deschidere spre alte nevoi.

2. REZISTENŢA LA SCHIMBARE

Rezistenţa la schimbare este compusă din trei faze:

a)      Introiecţia

b)      Proiecţia

c)      Transferul

a)      Introiecţia     

În Gestalt, introiecţia este “încorporarea pasivă a ceea ce mediul înconjurător furnizează subiectului asupra modului de interacţiune originară între copil şi mediul său înconjurător: copilul acceptă totul cu încredere şi înghite orice hrană psihologică care îi este prezentată. “Trebuie” începe foarte devreme şi nu corespunde întotdeauna cu nevoile sale” (Polster E.M.). Introiecţiile sunt constituite din diferite credinţe despre sine şi ceilalţi, mai mult adecvate trecutului decât prezentului.

Introiecţiile poartă nume diferite: credinţe despre sine sau lume, prejudecăţi, principii, ideologii, condiţionare, scenariu de viaţă, conformism, anticonformism, integrism, contestare. O mare parte din terapie constă în  curăţarea minţii de praful trecutului.

b) Proiecţia

În Gestalt, proiecţia apare atunci când individul nu poate accepta sentimente pe care a aflat că “nu trebuie” să le simtă şi pe care le atribuie anturajului. “Nu trebuie constituie introiecţia fundamentală… Cel care introiectează îşi abandonează propria identitate. Cel care o proiecteză o distribuie celorlalţi.” (Polster E.M.)

d)      Transferul

Transferul este modul în care un client reproduce cu terapeutul sau cu membrii grupului sentimente apărute în situaţii trecute.

Transferul şi proiecţia se dezvoltă atunci când:

1. aşteptările de la celălalt sunt mai importante decât ceea ce reprezintă el în realitate;

2. când o persoană continuă, în mod pasiv, să aştepte de la celălalt ceea ce nu îndrăzneşte să îi ceară;

3. când o persoană nu are curajul necesar pentru a spune ceea ce îşi imaginează că celălalt gândeşte despre ea şi rămâne blocată în presupunerile sale fără să le verifice.

Într-un grup de Gestalt-terapie, proiecţia este mereu confruntată cu realitatea  şi favorizată. Ceea ce un om îşi imaginează despre celălalt nu este fals, este realitatea lui, dar nu neapărat şi a celuilalt.

3. “TRECEREA LA FAPTĂ”ŞI “PUNEREA ÎN ACŢIUNE”

Cele două concepte sunt distincte şi nu trebuie confundate.

Spre deosebire de psihanaliză unde trecerea la faptă este reprimată, Gestalt-terapia propune punerea în acţiune a sentimentului şi permite experimentarea diferenţei între temerile iniţiale şi realitatea actuală. Punerea în acţiune are două aspecte: actualizare şi acţiune motrice.

Astăzi Gestalt-terapia se practică în contexte şi cu obiective diferite:

1.      în psihoterapie individuală (faţă în faţă cu terapeutul)

2.      în psihoterapia de cuplu (cu cei doi parteneri împreună)

3.      în psihoterapia de familie (cu mai mulţi membri ai familiei reuniţi)

4.       în grupuri de terapie sau de dezvoltare personală a potenţialului fiecăruia

5.      în cadrul instituţiilor (şcoli, centre pentru tineri neadaptaţi, spitale de psihiatrie, etc)

6.      în cadrul întreprinderilor din sectorul industrial sau comercial, pentru facilitarea contactului şi “creşterea” relaţiilor interumane, în gestionarea conflictelor sau pentru stimularea creativităţii.

Gestalt-terapia este o abordare naturală şi universală, potrivită persoanelor de toate vârstele, nivelurile şi culturile, în diverse situaţii. De altfel, Perls consideră că metoda sa “este prea bună pentru a fi folosită doar pentru bolnavi şi marginalizaţi” şi o prezenta bucuros, într-o manieră provocatoare, ca pe o “terapie a normalilor”.

      Bibliografie:

1. Moreau Andre – Psihoterapie : metode şi tehnici
2. Ginger Serge – Gestalt Terapia : arta contactului

                                                                                                      

Grupari in serie si paralel

Grupări în serie şi paralel pentru generatoare şi rezistori

1.Gruparea rezistorilor

a) Gruparea în serie

Rezistorii ce pot fi procuraţi au anumite valori ale rezistenţei electrice,

existând standarde ale producătorilor. Atunci cand veţi realiza diferite circuite veti consta faptul ca va sunt necesare si valori ale rezistentei electrice diferite de cele ale rezistorilor oferiţi de producători sau de cele ale rezistorilor de care dispuneţi. În acest caz veţi utiliza mai mulţi rezistori, fiind necesar să stabiliţi cum trebuie să-i grupaţi pentru a obţine valoarea dorită pentru rezistenţa electrică.

       

 Un rezistor poate înlocui o grupare serie formată din mai mulţi rezistori dacă, prin conectarea acestuia între aceleaşi puncte, nu  va modifica tensiunea electrică de la borne. Altfel spus, curentul electric prin rezistorul echivalent trebuie să aibă aceeaşi intensitate ca şi curentul prin generatorul conectat între acele puncte.

Vom obţine expresia de calcul a rezistentei electrice a rezistorului echivalent, ppentru o grupare de trei rezistori,  utilizând:

§        legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit, atât pentru fiecare rezistor din acea grupare serie, cât şi pentru rezistorul echivalent (curenţii electrici având acceaşi intensitate):

,

§        expresia diferenţei de potenţial la bornele grupării în funcţie de tensiunea electrică pe fiecare rezistor din acea grupare:

▪   condiţia necesară pentru o comportare echivalentă (menţinerea tensiunii la borne şi a intensităţii curentului electric prin generatorul care ar fi conectat la bornele grupării):

obţinând astfel expresia:

Aceasta poate fi generalizată pentru n rezistori grupaţi serie:

a)   Gruparea în paralel

     

Determinând valoarea rezistenţei unei grupări serie formate din n

     rezistoare ohmice identice, veţi consta faptul că valoarea rezistenţei

     rezistorului echivalent este de n ori mai mare decât a unuia singur din acea grupare.

Cum puteţi proceda în cazul în care aveţi nevoie de o valoarea de n ori mai mică?

O soluţie simplă constă în gruparea acestora în paralel.

Vom proceda în mod asemanător determinării rezistenţei echivalente a  unei grupări serie, utilizând:

▪ prima lege a lui Kirchhoff la unul dintre nodurile ce delimitează acea grupare şi legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit:

▪ condiţia de comportare echivalentă:

,

           obţinând astfel expresia de calcul a valorii rezistenţei electrice a  rezistorului ce poate înlocui gruparea paralel:

       relaţie ce poate fi generalizată pentru n rezistori:

1.Gruparea generatoarelor

a) Gruparea în serie

Două sau mai multe generatoare electrice sunt grupate în serie dacă sunt străbătute de aceeaşi intensitate a curentului electric.

Tensiunea electromotoare echivalentă a unei grupări de generatoare în serie este suma algebrică a t.e.m. ale generatoarelor grupării:

Rezistenţa internă a unei grupări de generatoare în serie este suma rezistenţelor interne ale generatoarelor grupării:

Aceasta este chiar rezistenţa echivalentă a grupării în serie a rezistenţelor interne ale generatoarelor!

a)   Gruparea în paralel

Două sau mai multe generatoare sunt grupate în paralel dacă au aceeaşi tensiune la borne.

Tensiunea electromotoare a unei grupări de generatoare în paralel este:

Rezistenţa internă a unei grupări de generatoare în paralel este:

Aceasta este chiar rezistenţa echivalentă a grupării în paralel a rezistenţelor interne ale generatoarelor!

Si putin despre bruma la fizica

Bruma

Globul terestru conţine cantităţi enorme de apă în învelişurile lui externe. Atmosfera constituie unul dintre învelişurile planetei noastre, în care apa se găseşte în cantităţi apreciabile. În rocile de pe glob apa se găseşete până la o adâncime la care, din cauza temperaturii, trece sub formă de vapori. În litosferă apa se poate găsi sub formă lichidă sau gazoasă, atât liberă cât şi legată de anumite structuri cristaline.

Apa din atmosferă apare sub toate cele trei stări de agregare care o caracterizează:

a) stare gazoasă, sub formă de vapori, condiţionând umiditatea aerului

            b) stare lichidă, sub formă de picături foarte fine (în cazul ceţei şi al norilor) sau mai mari (în cazul burniţei şi ploilor);

            c) stare solidă, sub formă de ace fine de gheaţă şi fulgi de zăpadă

Circuitul apei în natură este influenţat de o serie de factori care condiţionează anumite procese fizice şi chimice din atmosferă, determinând umiditatea atmosferică şi chiar climatul unei regiuni. Aceşti factori care alcătuiesc baza circuitului apei în natură sunt: evaporarea, condensarea şi precipitaţiile.

Evaporarea este procesul natural prin care apa din hidrosferă, litosferă şi biosferă, în contact direct cu aerul atmosferic, se transformă în vapori, trecând în invelişul gazos al Pamântului.

Condensarea este procesul care are loc în atmosferă, unde surplusul de vapori ajunşi la saturaţie, la o temperatură scăzută se transformă în picături de apă, sau sublimează, sub forma unor mici cristale de gheaţă. Procesul de condensare sau sublimare pe sol se produce datorită atingerii stării de saturaţie a vaporilor de apă din aerul atmosferic din imediata vecinătate a solului, ca urmare a scăderii temperaturii aerului.În urma acestui proces se formează, atât pe sol cât şi pe obiectele de pe sol: roua, bruma, umezirea obiectelor, depunerile solide, chiciura şi poleiul.
           Roua se formează când sunt realizate condiţiile unei răciri suficiente prin radiaţie.
           Bruma se formează dacă în urma răcirii suprafeţei terestre temperatura aerului coboară sub zero grade, iar vaporii de apă ating saturaţia, astfel încât se produce sublimarea vaporilor de apă sub forma unor cristale fine de gheaţă. Obiectele pe care se formează roua şi bruma sunt caracterizate, din punct de vedere fizic, printr-o mică căldură specifică şi conductivitate termică redusă. În prezent s-a constatat că grosimea stratului de aer în care se formează roua şi bruma nu se limitează numai la câţiva metri ci cuprinde câteva sute de metri. Depunerile solide reprezintă o crustă (cristalină sau granulată) care se formează în aceleaşi condiţii ca şi depunerile lichide, însă după o perioada de ger intens.

Bruma se formează atunci când vaporii din atmosferă se cristalizează pe sol şi pe obiectele cu care intră în contact. Cristalele de brumă, numite uneori şi chiciură, se formează când vaporii de apă din atmosferă trec în stadiul de cristale de gheaţă, fără a parcurge starea lichidă intermediară. Bruma apare în condiţii similare cu cele care duc la apariţia picăturilor de rouă, când temperatura este mai mare decât punctul de îngheţ.

Termenul desemnează şi apariţia unor temperaturi mai mici decât cea de îngheţ, care afectează plantele şi recoltele. În agricultură, termenul de „brumă” denumeşte îngheţarea apei în celulele plantelor, fapt care determină dilatarea acestora şi, prin urmare, distrugerea palntei.

Chiciura reprezintă o depunere de gheaţă cu structura cristalină, care se depune de obicei de ramurile copacilor, pe cablurile aeriene etc. Aceasta se formează fie pe calea sublimării vaporilor de apă (chiciura cristalină), fie în urma îngheţării picăturilor de ceaţă subrăcită (chiciura granulară); ambele procese au loc la temperaturi coborâte (până la -20 sau chiar -30°C) şi în condiţii de ceaţă. Spre deosebire de brumă, chiciura se formează în orice moment al zilei şi independent de starea timpului.

Precipitaţiile cuprind totalitatea produselor de condensare şi cristalizare a vaporilor de apă din atmosferă, denumite şi hidrometeori, care cad de obicei din nori şi ajung la suprafaţa pamântului sub formă lichidă (ploaie), solidă (ninsoare, grindină etc.), sau sub ambele forme în acelaşi timp (lapoviţă).

Maresalul Ion Antonescu

Pentru cei pasionati de istorie, dar si pentru cei care primesc teme de la profa de istorie:))

Mareşalul Ion Antonescu

a) Cine a fost Ion Antonescu?

Ion Victor Antonescu s-a născut la Piteşti pe 2 iunie 1882 şi a murit la Jilava pe 1 iunie 1946. Născut într-o familie de militari în care patriotismul s-a cultivat din generaţie în generaţie, Ion Antonescu a absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904.

A fost general al armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, Ministru de Război, prim-ministru al României şi „Conducătorul Statului” între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944.

Antonescu s-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când era sublocotenent la Regimentul I Roşiori. Era conducătorul unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, când, fără a trage un foc de armă, a convins ţăranii răsculaţi să nu intre în oraş. În anul 1908 a fost avansat la gradul de locotenent.

În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a îndeplinit funcţia de Şef al Biroului de operaţii al Diviziei I Cavalerie.

A participat la Primul Război Mondial ca Şef al Statului Major al generalului Constantin Prezan. În această funcţie Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei faţă de invazia trupelor germane. Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. A fost promovat la gradul de general de divizie la 25 decembrie 1937, iar 3 zile mai târziu a fost numit ministru al Apărări în guvernul lui Octavian Goga.

În anul 1940 i s-a impus domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa pentru că a jignit-o pe Elena Lupescu, refuzând să se aşeze la masă cu regele Carol al II-lea şi cu „metresa” acestuia.

S-a autoproclamat la gradul de general de corp de armată, iar apoi la cel de general de armată. La 22 august 1941 s-a autopromovat mareşal, decretele de decorare şi promovare fiind semnate de rege.

La 4 septembrie 1940 Carol al II-lea i-a încredinţat lui Antonescu mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională, într-o încercare de a-şi păstra puterea după pierderile teritoriale din 1940 impuse de Dictatul de la Viena. Acesta a încălcat mandatul de numire şi nu a creat un guvern de uniune naţională. În cadrul procesului din 1945, când i s-au adus aceste acuzaţii, a dat vina pe liderii politici ai partidelor istorice, care au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob, pro-german.

La 5 septembrie 1940 Antonescu i-a cerut regelui puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului, iar în seara aceleiaşi zile  i-a cerut să abdice şi să părăsească ţara, cedând tronul fiului său, Mihai. I-a cerut acest lucru în numele întregii naţiuni. Puterea a trecut din mâinile regelui în mâinile lui Antonescu. care a preluat-o în numele poporului. El a reuşit astfel să realizeze schimbul de putere fără vărsare de sânge şi fără alte zguduiri pentru ţara care, descurajată, decepţionată şi cu mari pierderi teritoriale, privea plină de speranţă spre el.

La 14 septembrie 1940 Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu, formând un guvern al "statului naţional legionar".

În această perioadă Antonescu s-a folosit de Poliţia Legionară creată de către Horia Sima ( şeful Mişcării Legionare, vicepreşedinte al consiliului de miniştrii) şi Constantin Petrovicescu (ministrul de interne), pentru eliminarea unor duşmani personali, folosindu-se astfel de legionarii pe care-i va putea acuza apoi de crime şi ilegaliăţi.

Unul dintre primele acte ale sale a fost arestarea şi asasinarea lui Mihail Moruzov (creatorul şi şeful Serviciului Secret de Informaţii – SSI – al armatei române între 1924-1940) pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu.

Legionarii i-au asasinat în special pe liderii politici care s-au opus ascensiunii lor, printre care şi Nicolae Iorga. Acţiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din 26-27 noiembrie 1940, când au fost ucişi 64 de foşti demnitari.

Deoarece legionarii reprezentau o ameninţare pentru Antonescu, acesta a plecat la Berlin pe 14 ianuarie 1940, pentru a cere ajutorul lui Hitler la înlăturarea legionarilor de la guvernare şi obţinerea puterii politice absolute. Acesta l-a anunţat pe Hitler că România doreşte să se orienteze spre Germania. Antonescu i-a prezentat de aseamenea problema Transilvaniei, cu numeroase documente, cu temperamentul său înflăcărat şi mai ales cu sentimentul său patriotic, ceea ce l-a făcut pe Hitler să declare la sfârşit: „Aş fi fericit dacă generalii germani ar arăta o asemenea dragoste pentru poporul lor, ca Generalul Antonescu pentru naţiunea sa!”

Generalul Antonescu s-a bucurat de numeroase onoruri la Berlin, el singur fiind cazat la Palatul Bellevue. Întâlnirile cu Hitler au avut loc în cancelaria Reichului, fiind traduse de Paul Schmidt. Antonescu nu ştia germană şi de aceea se simţea foarte stânjenit în discuţe. Temperamentul său retoric nu se putea desfăşura în procedura lentă de traducere şi îşi pierdea din eficienţă, ceea ce la făcut pe Antonescu să spună la finalul unei dicuţii cu Hitler: „Este tragic că nu pot vorbi cu acest om în limba sa! Aş dicuta cu el altfel decât se poate face prin intermediul unei a treia persoane.”

Tot în cadrul întâlnirii din 1940 Antonescu a semnat şi actul aderării României la Pactul Tripartit. Întâlnirea cu Hitler a fost un succes, cei doi promiţându-şi ajutor reciproc, ajutor ce va costa viaţa a zeci de mii de români pe care Mareşalul, conştient că războiul este pierdut, a refuzat să îi salveze de la moarte în luptele din Rusia.

Despre Mareşalul Antonescu, Hitler a afirmat că: „ În toată Europa cunosc doi şefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu generalul Antonescu”.

Revenind în ţară , Antonescu i-a destituit pe legionari din funcţiile statului, aceştia răspunzând cu o revoltă legionară. Revolta legionară a fost declanşată la 21 ianuarie 1941 şi înăbuşită la 23 ianuarie 1941, la ordinele Mareşalului. Odată cu eliminarea legionarilor a fost eliminată şi ideea de fascism din viaţa politică a României.

„Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania şi aliaţii săi.

După eşecurile ofensivei germane asupra Moscovei din 1941, diplomaţii români au făcut tatonări printre Aliaţi pentru încheierea unei păci separate, în numele guvernului de la Bucureşti. Cele mai importante negocieri au avut loc la Ankara şi Stockholm din partea guvernului Antonescu şi la Cairo din partea opoziţiei.

La 20 iunie 1944 partidele din opoziţie au pus bazele coaliţiei naţionale „Blocul Naţional Democrat”, care şi-a propus înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi instaurarea unui regim democrat.

Regele a acceptat înlăturarea lui Antonescu, dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului. La 23 august 1944, în urma refuzului de a admite armistiţiul, Antonescu a fost destituit şi arestat. După arestare a fost trimis în URSS unde a fost închis timp de 2 ani, iar apoi readus în ţară pentru a fi judecat, condamnat la moarte pentru „crime de război” şi „dezastrul ţării” şi executat pe 1 iunie 1946. Mareşalul nu a fost graţiat, cum s-a întâmplat cu conducători din Finlanda sau Ungaria. Mihai avea puterea legală de a-l graţia, dar nu a făcut-o. Mareşalul Antonescu a murit eroic. A cerut să fie împuşcat şi nu spânzurat, cum voiau cei care l-au judecat; şi să nu fie legat la ochi. Probabil că flacăra din ochii lui mult încercaţi, prin care se răsfrângea imensa durere a unei ţări în prăbuşire, i-a intimidat pe cei din plutonul de execuţie. Au tras greşit. Mareşalul a căzut, dar s-a ridicat într-un genunchi şi le-a strigat „Nu m-aţi nimerit domnilor. Ochiţi cum trebuie!” Plutonul a mai tras o dată, iar Mareşalul s-a prăbuşit din nou, dar medicul legist a constatat că încă mai trăia. Un ultim glonte în creier a pus capăt zilelor singurului on care putea salva România din criza prin care trecea.

Soţia sa a fost singura soţie de mare demnitar prigonită şi arestată, însă de către cei care duseseră, de fapt, ţara la dezastru.

          A fost Antonescu un dictator fericit?

Întrebarea care ar trebui pusă în acest caz este: a fost vreun dictator cândva fericit?

În marea majoritate a cazurilor răspunsul istoriei este negativ. Nu numai pentru că voinţa şi energia de care trebuie să dea dovadă permanent un dictator sunt atât de mari încât toate celelalte forţe spirituale dispar şi sunt condamnate la inactivitate, ci mai ales pentru că dictatorii nu pot, în majoritatea cazurilor, să rezolve cu succes sarcinile pe care şi le impun ei înşişi. Toate metodele aplicate de dictatori de-a lungul timpului nu au putut subjuga masele decât parţial şi temporar. Nici viclenia cea mai abilă, nici asprimea brutală nu au putut să încătuşeze mult timp sufletul oamenilor.

Mareşalul Antonescu a fost un dictator nefericit deoarece pe cât de necesară a fost intervenţia sa în situaţia internă a ţării, devenită inacceptabilă, pe atât de neeficientă a fost dictatura sa.

Tragedia vieţii lui Antonescu constă în eşecurile pe care le-a suferit în cele două chestiuni de bază ale politicii sale: a eşuat în sarcina sa de politcă internă, de a însănătoşi viaţa românească şi a eşuat în politica externă, în redobândirea vechilor graniţe ale României. Niciunul din ţeluri nu a fost  atins de el, pentru că porneau de la premise false şi nu puteau fi îndeplinite. În politica externă şi-a propus să câştige procesul pntru Transilvania, trecând însă cu vederea că prin noua sa orientare în direcţia Germaniei, România obţinea valoarea pe care Ungaria o avea deja înainte.  De aceea el nu putea spera la o favoare. Atâta timp cât România era pentru Germania cel mult egală în drepturi cu Ungaria, Generalul Antonescu nu avea nicio perspectivă de a-şi realiza dorinţa de restituire a nordului Transilvaniei.

Premisele false de la care a pornit l-au determinat să aleagă armele greşite; mai întâi pledoriile sale pentru dreptate, apoi când a văzut că ele nu au succes, încercarea de a concura cu Ungaria prin realizări româneşti superioare. Tactica sa urma să dovedească Germaniei că România este partenerul cel mai valoros şi că de aceea trebuia să se bucure de un tratament preferenţial. Această concepţie nefericită a dus la catastrofa  trupelor române de la Stalingrad, de pe Don şi din Caucaz, fără însă a atinge ţelul politic râvnit de Antonescu.

                    Istoria a cunoscut mulţi dictatori, dar niciunul nu a fost un adept atât de convins al evoluţiei paşnice, ca Antonescu; însă o evoluţie paşnică nu ar fi avut nevoie de un dictator.

De ce am creat acest blog?

Probabil prima intrebare care ar trebui pusa in legatura cu orice blog este de ce a fost creat....eu l-am creat pentru toti elevii care doresc un referat calumea, nu ca cele de pe multe site-uri pline de greseli:P