Mareşalul Ion Antonescu
a) Cine a fost Ion Antonescu?
Ion Victor Antonescu s-a născut la Piteşti pe 2 iunie 1882 şi a murit la Jilava pe 1 iunie 1946. Născut într-o familie de militari în care patriotismul s-a cultivat din generaţie în generaţie, Ion Antonescu a absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904.
A fost general al armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, Ministru de Război, prim-ministru al României şi „Conducătorul Statului” între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944.
Antonescu s-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când era sublocotenent la Regimentul I Roşiori. Era conducătorul unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, când, fără a trage un foc de armă, a convins ţăranii răsculaţi să nu intre în oraş. În anul 1908 a fost avansat la gradul de locotenent.
În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a îndeplinit funcţia de Şef al Biroului de operaţii al Diviziei I Cavalerie.
A participat la Primul Război Mondial ca Şef al Statului Major al generalului Constantin Prezan. În această funcţie Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei faţă de invazia trupelor germane. Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. A fost promovat la gradul de general de divizie la 25 decembrie 1937, iar 3 zile mai târziu a fost numit ministru al Apărări în guvernul lui Octavian Goga.
În anul 1940 i s-a impus domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa pentru că a jignit-o pe Elena Lupescu, refuzând să se aşeze la masă cu regele Carol al II-lea şi cu „metresa” acestuia.
S-a autoproclamat la gradul de general de corp de armată, iar apoi la cel de general de armată. La 22 august 1941 s-a autopromovat mareşal, decretele de decorare şi promovare fiind semnate de rege.
La 4 septembrie 1940 Carol al II-lea i-a încredinţat lui Antonescu mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională, într-o încercare de a-şi păstra puterea după pierderile teritoriale din 1940 impuse de Dictatul de la Viena. Acesta a încălcat mandatul de numire şi nu a creat un guvern de uniune naţională. În cadrul procesului din 1945, când i s-au adus aceste acuzaţii, a dat vina pe liderii politici ai partidelor istorice, care au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob, pro-german.
La 5 septembrie 1940 Antonescu i-a cerut regelui puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului, iar în seara aceleiaşi zile i-a cerut să abdice şi să părăsească ţara, cedând tronul fiului său, Mihai. I-a cerut acest lucru în numele întregii naţiuni. Puterea a trecut din mâinile regelui în mâinile lui Antonescu. care a preluat-o în numele poporului. El a reuşit astfel să realizeze schimbul de putere fără vărsare de sânge şi fără alte zguduiri pentru ţara care, descurajată, decepţionată şi cu mari pierderi teritoriale, privea plină de speranţă spre el.
La 14 septembrie 1940 Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu, formând un guvern al "statului naţional legionar".
În această perioadă Antonescu s-a folosit de Poliţia Legionară creată de către Horia Sima ( şeful Mişcării Legionare, vicepreşedinte al consiliului de miniştrii) şi Constantin Petrovicescu (ministrul de interne), pentru eliminarea unor duşmani personali, folosindu-se astfel de legionarii pe care-i va putea acuza apoi de crime şi ilegaliăţi.
Unul dintre primele acte ale sale a fost arestarea şi asasinarea lui Mihail Moruzov (creatorul şi şeful Serviciului Secret de Informaţii – SSI – al armatei române între 1924-1940) pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu.
Legionarii i-au asasinat în special pe liderii politici care s-au opus ascensiunii lor, printre care şi Nicolae Iorga. Acţiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din 26-27 noiembrie 1940, când au fost ucişi 64 de foşti demnitari.
Deoarece legionarii reprezentau o ameninţare pentru Antonescu, acesta a plecat la Berlin pe 14 ianuarie 1940, pentru a cere ajutorul lui Hitler la înlăturarea legionarilor de la guvernare şi obţinerea puterii politice absolute. Acesta l-a anunţat pe Hitler că România doreşte să se orienteze spre Germania. Antonescu i-a prezentat de aseamenea problema Transilvaniei, cu numeroase documente, cu temperamentul său înflăcărat şi mai ales cu sentimentul său patriotic, ceea ce l-a făcut pe Hitler să declare la sfârşit: „Aş fi fericit dacă generalii germani ar arăta o asemenea dragoste pentru poporul lor, ca Generalul Antonescu pentru naţiunea sa!”
Generalul Antonescu s-a bucurat de numeroase onoruri la Berlin, el singur fiind cazat la Palatul Bellevue. Întâlnirile cu Hitler au avut loc în cancelaria Reichului, fiind traduse de Paul Schmidt. Antonescu nu ştia germană şi de aceea se simţea foarte stânjenit în discuţe. Temperamentul său retoric nu se putea desfăşura în procedura lentă de traducere şi îşi pierdea din eficienţă, ceea ce la făcut pe Antonescu să spună la finalul unei dicuţii cu Hitler: „Este tragic că nu pot vorbi cu acest om în limba sa! Aş dicuta cu el altfel decât se poate face prin intermediul unei a treia persoane.”
Tot în cadrul întâlnirii din 1940 Antonescu a semnat şi actul aderării României la Pactul Tripartit. Întâlnirea cu Hitler a fost un succes, cei doi promiţându-şi ajutor reciproc, ajutor ce va costa viaţa a zeci de mii de români pe care Mareşalul, conştient că războiul este pierdut, a refuzat să îi salveze de la moarte în luptele din Rusia.
Despre Mareşalul Antonescu, Hitler a afirmat că: „ În toată Europa cunosc doi şefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu generalul Antonescu”.
Revenind în ţară , Antonescu i-a destituit pe legionari din funcţiile statului, aceştia răspunzând cu o revoltă legionară. Revolta legionară a fost declanşată la 21 ianuarie 1941 şi înăbuşită la 23 ianuarie 1941, la ordinele Mareşalului. Odată cu eliminarea legionarilor a fost eliminată şi ideea de fascism din viaţa politică a României.
„Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania şi aliaţii săi.
După eşecurile ofensivei germane asupra Moscovei din 1941, diplomaţii români au făcut tatonări printre Aliaţi pentru încheierea unei păci separate, în numele guvernului de la Bucureşti. Cele mai importante negocieri au avut loc la Ankara şi Stockholm din partea guvernului Antonescu şi la Cairo din partea opoziţiei.
La 20 iunie 1944 partidele din opoziţie au pus bazele coaliţiei naţionale „Blocul Naţional Democrat”, care şi-a propus înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi instaurarea unui regim democrat.
Regele a acceptat înlăturarea lui Antonescu, dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului. La 23 august 1944, în urma refuzului de a admite armistiţiul, Antonescu a fost destituit şi arestat. După arestare a fost trimis în URSS unde a fost închis timp de 2 ani, iar apoi readus în ţară pentru a fi judecat, condamnat la moarte pentru „crime de război” şi „dezastrul ţării” şi executat pe 1 iunie 1946. Mareşalul nu a fost graţiat, cum s-a întâmplat cu conducători din Finlanda sau Ungaria. Mihai avea puterea legală de a-l graţia, dar nu a făcut-o. Mareşalul Antonescu a murit eroic. A cerut să fie împuşcat şi nu spânzurat, cum voiau cei care l-au judecat; şi să nu fie legat la ochi. Probabil că flacăra din ochii lui mult încercaţi, prin care se răsfrângea imensa durere a unei ţări în prăbuşire, i-a intimidat pe cei din plutonul de execuţie. Au tras greşit. Mareşalul a căzut, dar s-a ridicat într-un genunchi şi le-a strigat „Nu m-aţi nimerit domnilor. Ochiţi cum trebuie!” Plutonul a mai tras o dată, iar Mareşalul s-a prăbuşit din nou, dar medicul legist a constatat că încă mai trăia. Un ultim glonte în creier a pus capăt zilelor singurului on care putea salva România din criza prin care trecea.
Soţia sa a fost singura soţie de mare demnitar prigonită şi arestată, însă de către cei care duseseră, de fapt, ţara la dezastru.
A fost Antonescu un dictator fericit?
Întrebarea care ar trebui pusă în acest caz este: a fost vreun dictator cândva fericit?
În marea majoritate a cazurilor răspunsul istoriei este negativ. Nu numai pentru că voinţa şi energia de care trebuie să dea dovadă permanent un dictator sunt atât de mari încât toate celelalte forţe spirituale dispar şi sunt condamnate la inactivitate, ci mai ales pentru că dictatorii nu pot, în majoritatea cazurilor, să rezolve cu succes sarcinile pe care şi le impun ei înşişi. Toate metodele aplicate de dictatori de-a lungul timpului nu au putut subjuga masele decât parţial şi temporar. Nici viclenia cea mai abilă, nici asprimea brutală nu au putut să încătuşeze mult timp sufletul oamenilor.
Mareşalul Antonescu a fost un dictator nefericit deoarece pe cât de necesară a fost intervenţia sa în situaţia internă a ţării, devenită inacceptabilă, pe atât de neeficientă a fost dictatura sa.
Tragedia vieţii lui Antonescu constă în eşecurile pe care le-a suferit în cele două chestiuni de bază ale politicii sale: a eşuat în sarcina sa de politcă internă, de a însănătoşi viaţa românească şi a eşuat în politica externă, în redobândirea vechilor graniţe ale României. Niciunul din ţeluri nu a fost atins de el, pentru că porneau de la premise false şi nu puteau fi îndeplinite. În politica externă şi-a propus să câştige procesul pntru Transilvania, trecând însă cu vederea că prin noua sa orientare în direcţia Germaniei, România obţinea valoarea pe care Ungaria o avea deja înainte. De aceea el nu putea spera la o favoare. Atâta timp cât România era pentru Germania cel mult egală în drepturi cu Ungaria, Generalul Antonescu nu avea nicio perspectivă de a-şi realiza dorinţa de restituire a nordului Transilvaniei.
Premisele false de la care a pornit l-au determinat să aleagă armele greşite; mai întâi pledoriile sale pentru dreptate, apoi când a văzut că ele nu au succes, încercarea de a concura cu Ungaria prin realizări româneşti superioare. Tactica sa urma să dovedească Germaniei că România este partenerul cel mai valoros şi că de aceea trebuia să se bucure de un tratament preferenţial. Această concepţie nefericită a dus la catastrofa trupelor române de la Stalingrad, de pe Don şi din Caucaz, fără însă a atinge ţelul politic râvnit de Antonescu.
Istoria a cunoscut mulţi dictatori, dar niciunul nu a fost un adept atât de convins al evoluţiei paşnice, ca Antonescu; însă o evoluţie paşnică nu ar fi avut nevoie de un dictator.
