Pentru cei care, la fel ca si mine, au avut prof sever la psiho:))

Dezvoltarea psihologică în adolescenţă

Adolescenţa este perioada vieţii de la pubertate la maturitate (aproximativ de la 12 la 20 de ani) caracterizată prin schimbări psihologice pronunţate, dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare, eforturi de formare a identităţii şi trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă. Adolescenţa este văzută uneori ca o stare de tranziţie, în timpul căreia tinerii încep să se desprindă de părinţii lor, dar nu au încă un rol bine definit în societate. În general, este considerată o periodă intensă emoţional şi adesea tensionată. J.J. Rousseau caracteriza adolescenţa ca fiind vârsta celei de-a doua naşteri, fiind vorba evident despre „naşterea” maturităţii omului.

În timpul adolescenţei individul traversează numeroase transformări spectaculoase sub toate aspectele.

Există câteva dominante ce conferă specificitate acestei etape:

·        aspiraţia individului faţă de independenţă

·        interiorizarea activităţii mentale (risipită până atunci într-o multitudine de acte)

·        individualitatea, ce se structurează odată cu desăvârşirea particularităţilor de sex şi a impactului provocat de influenţele mediului.

·        Această etapă se împarte în:

·        pubertatea (10-15 ani), corespunzătoare cu gimnaziul

·        adolescenţa propriu-zisă (14/ 15-18/20 ani), ce cuprinde liceul

·        adolescenţa prelungită (18/20-24/25 ani), care este caracterizată printr-o diversitate de situaţii (studii superioare, stagiu militar, diferite şcoli postliceale, loc de muncă).

A.Dezvoltarea pe plan senzorial

În timpul pubertăţii asistăm la o scădere a tuturor pragurilor senzoriale, ceea ce evocă creşterea sensibilităţii individului. În plus, se produce o erotizare a tuturor simţurilor.

Individul are o capacitate mai mare de a percepe culorile (mai ales galben şi albastru). Se dezvoltă spiritul de observaţie, odată cu diversificarea consumurilor culturale. După Piaget, iluziile perceptive sunt încă prezente ( de exemplu, la 12 ani iluzia de greutate).

Se constată  o capacitate  mai bună de verbalizare a trăirilor individului.

În adolescenţă, erotizarea senzorială continuă şi apare în plus o intelectualizare a acestei dimensiuni. Se stabilizează câmpul vizual şi cromatic, individul dobândeşte o capacitate suplimentară în a denumi culorile. La fete apare şi o acuitate odorifică deosebită, mai ales faţă de parfumuri.

Interesul pentru activitatea şcolară este fluctuant, însă nu de puţine ori apar perioade când şcoala i se apre anostă, devitalizantă adolescentului şi, în compensaţie, se activează deschiderea sa culturală.

B.Dezvoltarea pe plan intelectual       

a)Gândirea 

În pubertate coexistă două stadii de evoluţie a intelectului:

·        stadiul operaţilor concrete (7-12 ani)

·        stadiul operaţilor formale, care debutează la 11/12 ani şi continua dincolo de acest palier ontogenetic.

Prin operaţiile concrete ( a acelor operaţii ce invocă obiecte reale) se realizează o grupare de gradul I.

În această perioadă există capacitatea de conservare a cantităţii ( de exemplu dacă este pus de măsoare cantitatea de lichid din două vase diferite individul îşi va da seama dacă este sau nu vorba de aceaşi cantitate de lichid indiferent de forma vasului), în schimb, conservarea greutăţii şi a volumului se instalează mai târziu (de la 10 ani – greutatea şi de la 11 sau 12 ani – volumul), ceea ce înseamnă că până la acest nivel individul considerpă că un kg de fier este mai greu decât un kg de pene. Se produce, altfel spus, un decalaj orizontal, adică apare în aceaşi etapă şi se referă la operaţii din aceaşi categorie.

În subetapa operaţiilor formale (acele operaţii care apelează la propoziţii), gândirea intră pe un palier superior de dezvoltare. La acest nivel se realizează o grupare de gradul II şi apare o reconstrucţie a tuturor structurilor (un decalaj vertical).

Operativitatea gândirii în adolescenţă este de doua feluri:

·        nespecifică – în acest caz regula gândirii se aplică în orice                        situaţie

·        specifică – în acest caz regula gândirii este valabilă doar la unele probleme.

În pubertate este prezintă, îndeosebi, operativitatea nespecifică  (abstractizare, sinteză, generalizare, analiză, comparaţie), dar şi operativitatea specifică (capacitatea de a utiliza algoritmi de exemplu). Tot în pubertate se formează judecăţi şi raţionamente  tot mai complexe, inclusiv de probabilitate.  Conform lui Piaget apare şi un nou tip de reversibilitate, prin simetrie şi recirpocitate.  Se structurează şi un stil de gândire, adică un mod personal prin care individul acţionează intelectiv asupra unui aspect sau altul din intuitiv – abstract, primar – secundar (dacă reacţionează imediat sau chibzuit, amânat). Tot în această perioadă apare o curiozitate intelectuală deosebită, iar pe fondul aspectului contestatar se structurează şi caracterul critic al gândirii.

În adolescenţă, specific este stadiul operaţiilor formale care, în opinia lui Piaget, semnifică punctul terminus în evoluţia gândirii  şi inteligenţei. Apare un nou tip de gândire: logic, dialectic, cauzal. Altfel spus, gândirea individului evadează din perimetrul lui „aici şi acum”, dominând cu dezinvoltură problemele complexe, ipotetice şi, în general, lumea abstracţiunilor.

Se dobândesc câteva abilităţi noi:

·        distincţia dintre real şi posibil

·        utilizarea de simboluri secundare (adică acelea care pot desemna alte simboluri)

·        coordonarea unor variabile multiple

Se constată o nevoie de sistematizare a cunoştinţelor, care poate cauza un anume schematism al gândirii. Apare şi spiritul experimental, curiozitatea continuă să evolueze, apare şi nevoia de a filosofa ceea ce va contribui la apariţia primei concepţii despre lume şi viaţă a individului.

b) Memoria

În pubertate este specifică memoria voluntară, logică şi de scurtă durată, deşi funcţionează şi cea de lungă durată.

În adolescenţă caracteristică este memoria de lungă durată, iar în adolescenţa prelungită atât cea de lungă cat şi cea de scurtă durată.  Această etapă se caracterizează şi prin memoria logică.

c) Limbajul

În pubertate şi adolescenţă limbajul devine un sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii vieţi psihice. În această etapă limbajul se caracterizează prin următoarele particularităţi:

·        creşte debitul verbal oral (120 de cuvinte pe minut) şi cel scris (7-9 cuvinte pe minut)

·        vocabularul se îmbogăţeşte prin termeni din ştiinţă, tehnică, literatură.

·        dispar expresiile fonematice parazite

·        exprimarea devine mai fluentă, mai logică, mai elocventă.

·        vorbirea are un caracter situaţional (se modelează în funcţie de caracterul concret)

·        este specifică vorbirea în jargou, populată cu expresii pitoreşti, teribilisme, vulgarisme.

În adolescenţă, apar noi trăsături pe plan lingvistic:

·        debitul verbal continuă să crească, atât cel oral (200 cuvinte pe minut), cât şi cel scris (14-20 cuvinte pe minut)

·        apare limbajul literar, dar în acelaşi timp se cristalizează şi un anumit stil personal de exprimare

·        vocabularul continuă să se nuanţeze, fiind prezente şi numeroase expresii tehnice

·        se consolidează corectitudinea gramaticală a limbii materne

·        se stabilizează caracteristicile scrisului şi ale semnăturii

·        apare plăcerea discuţilor în cotradictoriu

·        jargoul se estompează, dar e încă prezent

·        apare o deschidere spre limbile străine

C. Dezvoltarea pe plan reglatoriu

a)   Motivaţia

Motivaţia reprezintă totalitatea stimulilor interni care determină comportamentul uman, stimuli care sunt fie înăscuţi, fie dobândiţi, fie conştientizaţi, fie neconştientizaţi, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.

Motivaţia este un concept „umbrelă” care acoperă mai multe noţiuni printre care şi trebuinţele care desemnează anumite stări şi nevoi interne ce semnifică o lipsă sau un deficit.

Conform piramidei trebuinţelor întocmită de Abraham Maslow în 1954, există opt niveluri de trebuinţe:

1.     trebuinţe biologice

2.     trebuinţe de securitate

3.     trebuinţe sociale

4.     trebuinţe relative la eu

5.     trebuinţe de autorealizare

6.     trebuinţe cognitive

7.     trebuinţe estetice

8.     trebuinţe de concordanţă între cunoaştere, simţire şi acţiune

În pubertate specifice sunt trebuinţele de securitate, de dragoste şi de afiliere la grup.

În adolescenţă sunt prezente toate cele opt trebuinţe, mai ales nevoile de apreciere, de stimă, de statut şi de aprobare socială.

În adolescenţa prelungită se manifestă nevoia de autorealizare.

S-a constatat că succesul şi recompensa sunt mai stimulative în adolescenţă decât insuccesul şi pedeapsa. Aceasta din urmă este mai fertilă totuşi decât indiferenţa. Nu trebuie pedepsit un eşec pentru că accentuează sentimentul de insecuritate. Pedeapsa trebuie să fie direct proporţională cu greşeala. În pubertate,  dacă greşeala e supradimensionată apare  revolta, iar dacă e subdimensionată apare culpabilitatea.

b)    Afectivitatea

În pubertate afetivitatea are un caracter vulcanic, debordant. Emotivitatea oscilează între extreme. Toată gama de stări afective este prezentă: anxietatea, teama, timiditatea. S-a constatat că în situaţii de stres individul manifestă intoleranţă, reacţionând recalcitrant.

 Relaţiile cu familia sunt tensionate în timpul pubertăţii deoarece familia exercită cea mai veche şi mai perseverentă tutelă.  

În interiorul grupului format din persoane de acelaşi sex, relaţiile sunt calde, tandre, puberul se simte în siguranţă.

Referitor la atitudinea faţă de sexul opus se manifestă o aparentă indiferenţă şi distanţare care ascunde o tatonare discretă a „adversarului”.

În adolescenţă viaţa afectivă se nuanţează. Emotivitatea devine mai exhilibrată. Pe fondul deschiderii faţă de bine şi frumos apar sentimentele superioare (intelectuale, estetice, morale).

În ceea ce priveşte raporturile cu familia, neînţelegerile se estompează şi armonia se restabileşte.

Faţă de sexul opus apare o deschidere particulară, adolescenţa fiind cotată drept vârsta celor mai frenetice iubiri.

E. Personalitatea şi comportamentul

Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează definitivarea şi stabilizarea structurilor de personaltitate, fenomen care se produce la 14-15 ani.

Dincolo de multitudinea transformărilor ce invadează întreaga personalitate a adolescentului, există trei dominante care dau culoare şi specificitate acestei vârste:

·        cristalizarea conştiinţei de sine

·        identitatea vocaţională

·        debutul independenţei

Formarea personalităţii implică mai multe faţete: identificarea eului corporal, al eului spiritual şi al eului social.

Referitor la eul corporal, pentru a se familiariza cu noua sa entitate anatomică, dialogurile puberului cu oglinda sunt deosebit de frecvente, oscilând între satisfacţie şi critică virulentă. Preocupările individului pentru vestimentaţie şi aspect în general devin obsedante.

Cât priveşte formarea eului spiritual, aceasta se referă la capacitatea individului de a-şi evalua corect propria activitate, precum şi nivelul de cunoştinţe şi aptitudini pe care le posedă.

Eul social semnifică reputaţia socială a individului şi conştientizarea rolurilor pe care le împlineşte în prezent sau cele pe care le proiectează în viitor.

În această perioadă, adolescenţa, individul are capacitatea de a-şi defini aptitudinile.

Dobândirea independenţei constituie o dorinţă frecvent întâlnită la adolescenţi. Prin descoperirea fondului personal bogat de resurse, adolescentul se simte îndreptăţit, nu doar sa fructifice aceste resurse, cât, mai ales, să aspire la independenţă.  Aceasta are trei planuri distincte: valoric, afectiv, material.  Adolescenţa aduce doar o independenţă pe plan valoric, deaorece, în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependenţa sa materială şi afectivă faţă de propria familie rămâne activă încă un timp îndelungat. 

În ceea ce priveşte independenţa valorică, în timpul adolescenţei individul îşi structurează această independenţă la capătul unei atitudini sadice de distrugere a tot ceea familia l-a învăţat în copilărie (principii, obiceiuri, reguli de politeţe).

Referitor la temperament putem aprecia că la 14-15 ani se expplicitează, fără echivoc, tipul temperamental căruia fiecare individ îi aparţine.

Comportamentul moral în aceată etapă se individualizează prin câteva particularităţi:

·        normele morale se impun mai mult prin comportament decât prin limbaj

·        la puber domină morala alb-negru, fără nuanţe intermediare

·        neconcordanţa dintre normele morale pe plan teoretic şi practic generează nonconformism, nesiguranţă şi vinovăţie.

·        este activă constituirea de acceptori morali ca responsabilitatea,  cinstea, corectitudinea, bunătatea

·        recunoaşterea abaterilor este defectuoasă la puber, în schimb în adolescenţă se măreşte sensibilitatea faţă de conduitele morale ale celor din jur

·        adolescentul face eforturi să fie bun, corect, ordonat, dar se străduieşte şi să îi izoleze pe cei care nu corespund normelor sale morale sau ale profesorilor

·       acum se manifestă şi simţul onoarei

Cine a fost Ohm

Georg Simon Ohm (n. 16 martie 1789, Erlangen  – d. 6 iulie 1854, München) a fost un fizician şi educator german. Încă de la începutul carierei sale didactice, ca profesor de liceu, Ohm a studiat pila galvanică inventată de contele italian Alessandro Volta. Folosind echipament creat de el însuși, fizicianul german a descoperit proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică care a devenit cunoscută în lumea științifică începând cu 1826 și până azi ca legea conducției electrice, dar mai ales ca legea lui Ohm.

Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nürnberg, Ohm a adus și alte contribuții la dezvoltarea fizicii, dintre care legea acustică Ohm, propusă în 1843, cunoscută ca teoria sirenelor, și interferența luminii polarizate în cristale (1854) sunt cele mai semnificative.Printre multe contribuții remarcabile, trebuie menționate definirea cu adevărat științifică a fenomenelor electrocinetice, compararea curentului electric cu debitul unui fluid, a diferenței de potențial ca o diferență de nivel și definirea exactă a sarcinii electrice, a intensității curentului electric și a tensiunii electromotoare.

Georg Simon Ohm a rămas cunoscut în fizică și datorită faptului că unitatea de măsură a rezistenței electrice îi poartă numele, numindu-se ohm.

< R > = 1 Ω

Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu

Floare albastră

Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare. Formată din 14 strofe, poezia este o poezie a naturii şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe deal”.

Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate împlini prin dragoste. Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra posibilităţilor fericirii şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între concret şi absolut)

Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol al nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse dincolo de limitele timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este „floarea de nu-mă-uita”, din această perspectivă titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând legătura între clipă şi eternitate.

Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul trecerii de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei lui Eminescu.

Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea masculină. Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o lume  concretă în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască povestea de dragoste. Prima secvenţă cuprinde primele trei strofe reprezentând geniul surprins în contemplarea ideilor înalte. În aceste strofe este cuprinsă chemarea tinerei îndrăgostite – o altă fată de împărat care încearcă să-l aducă în lumea terestră pe un alt Luceafăr. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea idealului cosmic.

A doua secvenţă cuprinde strofa a patra. Din această strofă începe caracterizarea tinerei fete („...un fel de semizeitate răsărită deodată lângă el” cum spunea Călinescu). Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie ca mărul” şi păr de aur, pentr ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie în mit.

Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII . În aceste strofe, dulce, ademenitoare şi vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră. Astfel, ea ăl invită să „coboare” într-un spaţiu de minunată frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui terestru.

În secvenţa a patra  tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece amăgirea iubirii durează doar o clipă, iar la plecarea acesteia în urmă rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în lumea amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi este trist în lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul vers al strofei devinde durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin repetiţie şi exclamaţie.

Concluzia poeziei este că prezenţa sau lipsa florii albastre, nu modifică viaţa plină de tristeţe a fiinţei romantice.

Gestalt terapia

Pentru cei care au o profa comunista de psihologie ca si mine:))

GESTALT TERAPIA - ARTA CONTACTULUI

Friedrich Salmon Perls (mai târziu îşi va lua numele de Fritz) s-a născut în 1893, într-un cartier obscur al ghetoului evreiesc din Berlin şi a decedat în 1970 la Chicago. El este considerat părintele Gestalt-terapiei.

Perls provenea, ca multe alte genii, de la periferia societăţii şi vorbea despre asta ori de câte ori avea ocazia. Nu accepta nici un fel de politeţe sau convenţie socială şi exprima întotdeauna ceea ce simţea. Din acest motiv, treptat, a fost respins de majoritatea oamenilor din anturajul său. El devine cunoscut la 75 de ani, cu ocazia Revoluţiei din 1968, când este descoperit de un jurnalist care îl consideră un om “care trăieşte într-o absolută autenticitate şi care nu este altceva decât încarnarea profesiei sale!” Publicul este încântat de o întoarcere la umanism după invazia unei tehnologii reci. Perls începe să ţină conferinţe neconvenţionale asupra unui nou stil de viaţă, liber şi asupra unui contact direct, rapid şi profund, iar eminenţi psihologi de pe Coasta de Est a Statelor Unite parcurg mii de kilometri ca să participe la conferinţele sale. Astfel, Gestalt-terapia devine cunoscută în toată lumea, iar Fritz Perls este recunoscut ca părintele acestei metode.

Cuvântul “Gestalt” provine din germană şi înseamnă “formă” şi se scrie cu majusculă deoarece în limba germană substantivele se scriu cu majusculă.

Gestalt-terapia este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că “oamenii trebuie să-şi găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii”. Spre deosebire de psihanaliză, care este o analiză centrată pe psihism, Gestalt-terapia este o terapie care merge mai departe şi vizează, dincolo de trezirea conştiinţei, schimbări de comportament. Această terapie utilizează şi asocierea liberă de idei, pe care o extinde la comportamentele repetitive. Terapia se parctică în grup sau în relaţie terapeutică, unde, clientul repetă comportamentele învăţate care răspund unor situaţii trecute, dar care nu-şi justifică necesitatea în present: frica de orice autoritate rezultă, de exemplu, din teama de autoritatea tatălui sau a mamei. Într-un grup, fiecare participant povesteşte drama existenţei sale, de care parţial este inconştient: pasivitate, agresivitate, dependenţă, revoltă, supunere, dominare, etc. Spre deosebire de terapia în grup, în cadrul consultaţiei, clientul vorbeşte doar de problemele exterioare, nu poate aborda decât lucrurile de care este conştient. În grup şi mai ales într-o viaţă comunitară terapeutică, el repetă comportamente de care nu este conştient şi care provoacă conflictele din viaţa sa cotidiană. Acesta va putea fi astfel lămurit asupra felului său de a “vedea” lucrurile care determină abordarea unor comportamente inadecvate situaţiei prezente.

1. CICLUL GESTALT

Ciclul Gestalt este procesul urmat de o persoană pentru a găsi un răspuns satisfăcător la o nevoie de dragoste, de recunoaştere, de securitate, de a se simşi util, de libertate, etc. Acest proces este important pentru că el indică uneori o cale de urmat în travaliul terapeutic. Dacă o nevoie nu este satisfăcută, înseamnă că a întâlnit un obstacol exterior sau interior, o rezistenţă. Procesul terapeutic constă în a regăsi drumul procesului natural de satisfacere a unei nevoi.

Ciclul Gestalt este compus din şase părţi:

a)      Senzaţie, sentiment, nevoie

b)      Trezirea conştiinţei

c)      Energizare

d)      Acţiunea

e)      Contactul

f)        Retragerea

a)      Senzaţie, sentiment, nevoie

Este punctual de plecare în orice proces: a simţi înainte de a gândi. A simţi este piesa de bază a Gestalt-terapiei: ce simţi chiar acum?

b)      Trezirea conştiinţei

După ce a simţit o senzaţie în corpul său, persoana se află într-o bună poziţie pentru a deveni conştientă de nevoia sa, de suferinţa sa, de problema sa. Această trezire a conştiinţei poate apărea subit uneori, dar de cele mai multe ori ea apare ca o urmare a parcurgerii unui drum lung cu obstacole, rezistenţe şi ocolişuri. Această trezire se poate realize prin transfer care aduce problema în prezent şi constituie un avantaj important în trezirea conştiinţei şi pentru procesul terapeutic. Când persoana devine conştientă de o nevoie nesatisfăcută, ea poate crede că este suficient să o cunoască pentru ca lucrurile să se schimbe. Aici se opreşte psihanaliza. În Gestalt, a simţi este elementul de bază în stabilirea diagnosticului: trezirea conştiinţei este importantă, dar interpretarea de către terapeut este evitată, cel mult propusă şi discutată cu clientul care o acceptă sau o respinge.

c)      Energizare

Acolo unde se opreşte psihanaliza începe terapia în Gestalt: felul în care este găsit un răspuns satisfăcător la o nevoie. Odată cu conştientizarea problemei pacientul poate spune că va lua măsuri pentru îndreptarea situaţiei, dar adesea derularea se face mai greu, iar terapeutul poate propune unele soluţii pentru a-l ajuta să-şi exprime sentimentele în faţa unui scaun gol sau asupra unei perne. Scopul lui este de a mobiliza energia spre o acţiune adecvată, simbolică.

d)      Acţiunea

  

            Acţiunea în Gestalt-terapia poate fi simbolică: a vorbi cu o şeful, profesorul, o autoritate (scaunul gol din faţă); a-şi exprima furia împotriva cuiva lovind o pernă sau trântind un partener prin abordarea acestui rol într-o psihodramă în grup.

Acţiunea poate fi şi reală atunci când formatorul este considerat de client cauza unei probleme (mama, şeful, un professor, etc)

e)      Contactul

Contactul în această terapie poate fi, la rândul său, simbolic: a retrăi o traumă şi a plânge din abundenţă, a îmbrăţişa o rudă dispărută.

f)        Retragerea

Când contactul este satisfăcut intervine retragerea. Retragerea satisfăcătoare se traduce printr-un sentiment de bine şi o deschidere spre alte nevoi.

2. REZISTENŢA LA SCHIMBARE

Rezistenţa la schimbare este compusă din trei faze:

a)      Introiecţia

b)      Proiecţia

c)      Transferul

a)      Introiecţia     

În Gestalt, introiecţia este “încorporarea pasivă a ceea ce mediul înconjurător furnizează subiectului asupra modului de interacţiune originară între copil şi mediul său înconjurător: copilul acceptă totul cu încredere şi înghite orice hrană psihologică care îi este prezentată. “Trebuie” începe foarte devreme şi nu corespunde întotdeauna cu nevoile sale” (Polster E.M.). Introiecţiile sunt constituite din diferite credinţe despre sine şi ceilalţi, mai mult adecvate trecutului decât prezentului.

Introiecţiile poartă nume diferite: credinţe despre sine sau lume, prejudecăţi, principii, ideologii, condiţionare, scenariu de viaţă, conformism, anticonformism, integrism, contestare. O mare parte din terapie constă în  curăţarea minţii de praful trecutului.

b) Proiecţia

În Gestalt, proiecţia apare atunci când individul nu poate accepta sentimente pe care a aflat că “nu trebuie” să le simtă şi pe care le atribuie anturajului. “Nu trebuie constituie introiecţia fundamentală… Cel care introiectează îşi abandonează propria identitate. Cel care o proiecteză o distribuie celorlalţi.” (Polster E.M.)

d)      Transferul

Transferul este modul în care un client reproduce cu terapeutul sau cu membrii grupului sentimente apărute în situaţii trecute.

Transferul şi proiecţia se dezvoltă atunci când:

1. aşteptările de la celălalt sunt mai importante decât ceea ce reprezintă el în realitate;

2. când o persoană continuă, în mod pasiv, să aştepte de la celălalt ceea ce nu îndrăzneşte să îi ceară;

3. când o persoană nu are curajul necesar pentru a spune ceea ce îşi imaginează că celălalt gândeşte despre ea şi rămâne blocată în presupunerile sale fără să le verifice.

Într-un grup de Gestalt-terapie, proiecţia este mereu confruntată cu realitatea  şi favorizată. Ceea ce un om îşi imaginează despre celălalt nu este fals, este realitatea lui, dar nu neapărat şi a celuilalt.

3. “TRECEREA LA FAPTĂ”ŞI “PUNEREA ÎN ACŢIUNE”

Cele două concepte sunt distincte şi nu trebuie confundate.

Spre deosebire de psihanaliză unde trecerea la faptă este reprimată, Gestalt-terapia propune punerea în acţiune a sentimentului şi permite experimentarea diferenţei între temerile iniţiale şi realitatea actuală. Punerea în acţiune are două aspecte: actualizare şi acţiune motrice.

Astăzi Gestalt-terapia se practică în contexte şi cu obiective diferite:

1.      în psihoterapie individuală (faţă în faţă cu terapeutul)

2.      în psihoterapia de cuplu (cu cei doi parteneri împreună)

3.      în psihoterapia de familie (cu mai mulţi membri ai familiei reuniţi)

4.       în grupuri de terapie sau de dezvoltare personală a potenţialului fiecăruia

5.      în cadrul instituţiilor (şcoli, centre pentru tineri neadaptaţi, spitale de psihiatrie, etc)

6.      în cadrul întreprinderilor din sectorul industrial sau comercial, pentru facilitarea contactului şi “creşterea” relaţiilor interumane, în gestionarea conflictelor sau pentru stimularea creativităţii.

Gestalt-terapia este o abordare naturală şi universală, potrivită persoanelor de toate vârstele, nivelurile şi culturile, în diverse situaţii. De altfel, Perls consideră că metoda sa “este prea bună pentru a fi folosită doar pentru bolnavi şi marginalizaţi” şi o prezenta bucuros, într-o manieră provocatoare, ca pe o “terapie a normalilor”.

      Bibliografie:

1. Moreau Andre – Psihoterapie : metode şi tehnici
2. Ginger Serge – Gestalt Terapia : arta contactului